Mă uit în calendar, pe care am mai notat pe ici-colo câte ceva (recunosc că am început să facem asta abia de foarte curând...) și văd că a fost o lună plină, luna decembrie. Au fost pregătirile și sărbătorile iernii, Moșii, tartele și cozonacul, întâlnirile cu prietenii, dar și isprăvile și ghidușiile lui Luca. A mai fost o lună, parcă a opta, când, la capătul ei, am fost surprinși cât de mult a crescut în doar câteva săptămâni. Și la fel ca atunci, nu fizicul e cel mult schimbat, ci comportamentul și personalitatea. Pentru că da, oricât de mult aș vrea să mai țin în loc perioada lui de bebeluș, piticul se transformă încet-încet în copil.

Luna a început cu câteva zile în care am stat singuri, doar eu și piticul, tata având niscai treburi de făcut pe alte meleaguri. La începutul lor am avut un pic de emoții, fiind obișnuiți tot timpul în trei, dar a fost bine până la urmă, ne-am jucat și ne-am regăsit legătura pură de mamă și copil. Dar și reîntâlnirea cu tata a fost specială. Am observat că a devenit parcă mai lipicios și mai tânjitor după alinare și mangâiere, luat în brațe, supt lapte. O fi de la pragul ăsta de trecere, de la bebeluș la copil? Orice-ar fi, eu nu-i rezist, mă înmoi și mă topesc, ignorând în totalitate ”verticalitatea și fermitatea” educațională și părintească. Încă funcționez după cuvintele pe care ni le-a zis moașa la început, ”până la un an, nu există conceptul de a răsfăța copiii”, eu simt că o să fac o mică excepție și o să prelungesc asta în funcție de nevoia copilului.

Totuși, pe cât de mare e nevoia lui de a se simți protejat, pe atât e dorința de independență. Într-o zi, mi-a luat din mână lingurița cu care îi dădeam niște brânză și a început mai stângaci, dar foarte hotărât să imite gestul până a reușit. Aplicând metoda BLW (auto-diversificare), l-am lăsat să se hrănească singur, și prea puțin i-am dat cu lingurița, doar mâncărurile lichide. De multe ori a refuzat, vrând să apuce singur bucățile de mâncare. Și ne-a arată și primele intenții de generozitate, oferindu-ne cu insistență din mâncarea lui. În altă zi l-a dat la o parte pe tata de la locul de joacă. Bate din palme și ne indică cu degetul și prin câteva silabe, unde sau la ce ar vrea să ajungă. Dacă-i spui ”pa-pa”, face cu mână și e supărat-plângăcios când iese unul dintre noi pe ușă. Ne-a surprins dându-se jos din pat singur după un somn de zi. Cotrobăie peste tot, dărâma și chiar pune la loc, dar asta-i treabă veche deja... Ne-a pus pe jar un pic după ce a ”gustat” dintr-un săpun (noroc că avem și folosim doar săpunuri naturale), dar ne-au liniștit indicațiile de prim-ajutor, pe care le-am primit la telefon de la institutul specializat în otrăviri. Moș Niculae i-a adus o jucărie de împins, iar de atunci face ture în două picioare prin casă, iar la unele melodii se oprește din mers pentru a tănțui oleacă. E un scump :). Și tot luna asta l-am scos pentru prima dată la plimbare pe bicicletă, bucuria noastră și a lui.

Și am ajuns la partea dulce a acestei postări. Fiecare 5 al lunii din ultimul an a fost special, am făcut și ne-am îndulci cu câte un desert. Savurat însă doar de noi, mâncăcioșii și pofticioșii ăștia adulți. Dar a venit și vremea lui, a tortului de mic sărbătorit. Iar mama a găsit și făcut unul pentru gustul și nevoia lui, scăldat în afine, un pic de frișcă și câțiva stropi de sirop de arțar. Piticul l-a savurat cu mare încântare, tam-tam-tararam :)