Alma Josephine - o poveste cu o mică buburuză

by - 9/12/2020

Albastrul valurilor mării, galbenul razelor călduțe de soare și bejul auriu al lanurilor întinse de grâne coapte... așa-mi amintesc eu despre sfârșitul verilor din ultimii ani, pe care le-am tot petrecut hai hui prin alte locuri. Anul acesta nu le-am văzut pe toate cele de mai sus, căci am stat cuminți acasă în așteptare și am primit în schimb miros și moliciune de bebeluș. Nici nu știu cum s-a rostogolit timpul deja, dar acum trei săptămâni și un pic, într-o zi de august blând pe seară a sosit micuța noastră buburuză Alma. "Și de-acum o să fim cu trei, iar împreună cu cinci, cât să ne numărăm pe degetele de la o mânuță" cum zic Lucacinul și Zmeurica, ce o copleșesc cu pupături și iubire pură din primele ei minute de viață...

 

Oh, cât de mult s-a lăsat așteptată ea, domnița asta mică... Copiii au fost cei mai nerăbdători cred, căci încă de prin martie tot dând câte o pagină nouă de calendar ne întrebau de fiecare dată dacă e luna august. Luna august în care se naște Bubu. Recunosc că emoția și nerăbdarea o simțeam și eu intens în mine, dar am zis să am răbdare, atâta cât o fi vrând și ea să se mai culcușească în căușul de sub inima mea. Răbdare amestecată cu nostalgie... căci așteptarea asta e cu gust dulce-acrișor, un amestec de bucurie și speranță ca totul să fie bine și un gram de nostalgie privindu-mi burta în fiecare zie în acele ultime săptămâni, locul acesta magic în care cresc copiii din doar câteva celule la început până când devin pui de om pregătiți pentru a veni pe lume. Nostalgia ultimelor zile cu ea cuibărită sub inima mea și probabil ultimele în care corpul meu a trecut prin cea mai frumoasă și minunată transformare.

Așa că lunile de dinainte au trecut lin... Luni de vară. O vară un pic mai ciudată, având în vedere toată starea asta cu corona-pandemia, dar și pentru că e prima vară din ultimii șapte ani pe care o petrecem aici. Nu ne-am făcut planuri pentru nimic, doar să stăm cuminți pe lângă casă. Totuși ne-am făcut curaj (eu mai ales, la cele 35 de săptămâni) și am fost un pic cu cortul lângă mare la vecinii olandezi, iar experiența asta a fost ca o gură de aer proaspăt, și la propriu și la figurat. După atâtea luni de stat mai mult prin casă, simțeam sufocarea asta intens și cum de vreo opt ani încoace statul la cort a devenit un obicei de vară în familia noastră, ne-a prins tare bine și acum.

Săptămânile s-au mai scurs una câte una și așa am ajuns la cele 40 de săptămâni fără două zile. O zi de miercuri dimineață, o zi magică pe care o vom trece în calendarul inimii printre celelalte. Nu aș fi crezut că Buburuza noastră va vrea să stea așa de mult acolo, înăuntrul meu, dar natura are planurile ei, fiecare sarcină e diferită. Pe la 35 de săptămâni speram să mai aibă răbdare și să mai stea, nu ca frățiorul ei care s-a născut mai devreme. Am răsuflat ușurată după ce am trecut cu bine de acest termen și ea părea că mai stă. Când am ajuns pe la 38 de săptămâni însă, eram convinsă că de pe o zi pe alta va veni pe lume, la fel cum s-a întâmplat și cu surioara ei. Dar nu... domnița nu părea că are de gând să ne facă nicio surpriză. De fapt surpriza a fost să stea așa de mult... iar eu la un moment dat - după ce în fiecare seară din aceste ultime săptămâni credeam că gata, vine în acea noapte - am zis că nu mă mai bazez pe nicio așteptare.

La fel cum mă așteptam să fie un travaliu și mai scurt decât la surioara ei mai mare. Buburuza se pare că mi-a și ne-a oferit întreg pachetul, o sarcină la termen, un travaliu intens și încă o naștere magică acasă (de data asta planuită din timp) înconjurată de noi, familia ei mică și cele două moașe.

De fapt întreaga zi a fost una magică. Am început să simt primele contracții dimineață, erau la interval mare, neregulate și ușoare. Însă ceva, instictul îmi spunea că cineva se pregătea să vină pe lume. Sau era doar speranța că asta era ziua, căci recunosc că în ultimele acel zile din cauza valului de oboseală și lipsă de energie, dureri pe aici colo, cam vorbeam cu ea și o întrebam când vine. 

Aveam o vizită acasă programată de la moașă chiar în acea zi și când a ajuns nu a fost prea ”convins” de intensitatea contracțiilor și nici că vede ceva semn intern să se întâmple în acea zi. Confuzie mare, iar în capul meu nu se legau lucrurile ”păi cum, nu așa se spune că de la o sarcină la alta lucrurile sunt mai rapide?”. Contracțiile păreau la fel. Mi-am zis totuși să go with the flow. Așa că ne-am văzut de treburi mai departe în acea zi, printre care să și gătim ceva, dacă tot aveam frigiderul plin cu legume și ingrediente cumpărate cu o zi înainte. Mai tocam o legumă pentru o supă de perișoare, mai număram contracțiile, care păreau încă suportabile, copiii mai se jucau, mai făceau un desen de bun-venit pentru surioara lor, deși lucruri și activități obișnuite, cred că fiecare simțeam că așteptarea n-o să mai fie lungă. Și da, pe la 3-4 după amiază au început contracțiile mai intense, la interval mai mic și regulat. Am sunat-o iar pe moașă și a venit. Aveam dilatație de 6 cm deja. Am terminat supa, râdea moașa de mine că am dilatație de 8 cm și eu mai și gătesc. Deh, grija pentru copiii mai mari... Dar la un moment dat m-am retras în baie, unde ea mi-a pregătit cada, căci gândul să încerc să nasc în cadă, în apă l-am avut încă de la Luca. Acum cel puțin mi-am zis ca măcar travaliul să-l petrec acolo... Și da, am născut în cadă. Iris a intrat și ea pentru o mică bălăceală, până când eu am vrut să fiu singură în apă, de la durere și nevoia de a fi singură și nederanjată de nimeni. Între timp a venit și a doua moașă, ”moșul” care a născut-o pe Iris și care acum a fost mai mult moașa-asistent, care a fost așa drăguț că se ocupa și de copii, ne-a mai făcut și câteva fotografii, mai venea și la mine, unde erau Ionuț și cealaltă moașă, cea principală. 

Pentru că pierdusem noțiunea timpului, mi se pare că de data asta a fost mai lung, mai intens și dureros travaliul și contracțiile sau poate că am uitat eu după atâția ani. Chiar dacă la un moment dat am crezut că mă lasă puterile, învăluită de contracții dureroase și puternice, tot ce spuneam era că nu mai pot, dar am adunat totuși energia, ea pe dinăuntru, eu pe dinafară și încurajate în mod blând de copii și Ionuț care mă ținea strâns de mână, luat și el de emoții și cele două moașe, am adus-o pe lume împreună - pe micuța noastră Alma, suflețelul familiei. Am mai stat așa acolo, în cadă, eu cu ea pe pieptul meu, și ceilalți în jurul nostru, adulmecând aceasta minune ce tocmai se întâmplase. Am așteptat în mod natural să nasc și placenta. Luca a fost și cel curajos de i-a tăiat cordonul ombilical. Mă uitam la ea, un boț mic de om, admirându-i fiecare părticică de corp, cât de minunat i-a creat natura fiecare trăsătură. Era moale și delicată, călduță și blândă, iar cu ochișorii ei mici a început să absoarbă din prima ei experiență privind lumea din jurul ei. Iar lumea din jurul ei eram noi. A fost așa minunat să fie și copiii prezenți, au văzut inițial cum a ieșit căpșorul surioarei lor și mă uitam la fețele lor nu erau deloc speriați, li se părea firesc cumva și normal ce văd, să mă vadă și pe mine în durere... I-am și pregătit un pic înainte. Sunt recunoscătoare că sunt niște copii înțelegători, care au trecut așa frumos prin tot acest proces și experiență. Cât despre moașe, aceste ființe blânde (la cum vorbește așa frumos despre ele Michel Odent) pe care le simțim când sunt aici ca parte din familie, sunt extrem de recunoscătoare că am ajuns să le cunoaștem, să avem o relație de atâția ani (de când eram încă însărcinată cu Luca), să avem încredere noi în ele și ele în noi și să ne fie aproape în aceste momente magice prin care am trecut. 

Inima mi-e plină de recunoștință 💛

Deja se făcuse seară, o ploicică de vară bătea în geam, iar de după el pe stradă se vedea cum orașul zumzăia ca și cum nimic nu se schimbase. Așa e, doar la noi în casă se schimbase ceva. Și totuși totul părea atât de normal, moașele mă ajutaseră să mă spăl, să ies din cadă și să mă mut în pat (ah, ce senzație să fii acasă la tine, în patul tău, în așternuturile tale...), cu micuța Alma la sân. Copiii mai zburdau a joacă, dar erau și cu ochii pe surioara lor. Ne-am amintit de supă, supa asta care o să devină cu poveste și pentru că ne place să împărțim din bunătățuri cu alții, și pentru că tot erau acolo cu noi cele două moașe oferindu-ne cel mai frumos și blând suport, Ionuț a pus oala pe masă și i-a poftit să guste dintr-o supă tradițional românească. Bineînțeles cu smântână, verdeață și porții în plus! Copiii apoi, epuizați și ei după o așa zi plină și lungă au adormit unul câte unul care și pe unde au apucat, nu înainte ca Luca să ceară să o țină pe Alma și el pe pieptul lui. Moașele s-au restras și ele apoi, după ce s-au asigurat că eram cu toții bine. Și apoi a urmat prima noapte, prima dimineață, o zi, două și toate celelalte de au urmat cu noi găsindu-ne noul ritm.


În timpul sarcinii din când în când mai eram întrebată dacă avem un nume pentru ea, nu am scăpat de asta nici de data asta. Știu, e o curiozitate amestecată cu bucurie... Adevărul e că numele îl știam de mai multă vreme. Odată ce mi-a venit în gând, nu l-am mai putut schimba. Dar totuși am rezistat și am păstrat secretul până când s-a născut. Iar până atunci i-am tot spus Buburuza, Bubu, bebelușul, bebe... cum îi mai spunem și acum de altfel, căci poate sună ciudat, dar primele zile după ce s-a născut pronunțându-i numele real mi se părea atât de straniu... Nu mai spun că la început încurcat des și-i spuneam Iris, deh, probabil e ceva normal pentru o mămică de două fete :) Nu mai știu ce a fost mai întâi, să-i dăm și ei un nume din 4 litere, ca și fratelui și surorii ei sau că mi-am dorit să conțină doar consoanele L și M în el, acestea fiind inițialele numelor părinților mei și m-am gândit că este un gest frumos și sublim (noi nedând numele bunicilor, dar și cumva aducând în amintire pe tatăl meu, bunicul ei, care s-a stins cu o jumătate de an înainte de a se naște ea...). Opțiunile erau mai multe, mai sunt nume care conțin doar cele două consoane, dar când mi-am amintit de Alma, noi cunoscând o singură Alma până atunci, am știut că acesta va fi. Cu Josephine povestea e mai scurtă. Mergeam pe stradă într-o zi, știu chiar și locul pe unde pășeam și mi-a venit ca o sclipire și am rostit în gând combinația și s-a lipit instant de inima mea. O fi fost pentru că ascultasem zilele acelea ceva mai mult Chris Rea, poate fi... :) Am avut niscai dezbateri aici în familie, tăticul nu mai vroia un al doilea nume, însă cum și copiilor le-a plăcut și având în felul acesta majoritate, așa a rămas, Alma Josephine și sper să-l poarte cu bucurie.


Cum suntem noi în această nouă constelație? Ne întreabă mulți. Și le spunem că suntem bine și recunoscători că totul a fost bine în sarcină, la naștere, că ea e bine, că eu mă recuperez blând și lin, că suntem sănătoși mai ales în aceste vremuri mai tulburi. Ne adaptăm și ne găsim un nou ritm, încercând ca fiecare să-și primească părticica lui de înțelegere, grijă și atenție. Și suntem recunoscători de grija și gândurile pe care le primim de la ceilalți. Acceptăm că și vijeliile și furtunile sunt normale, că ne mai supărăm, mai apar frustrări și griji, de la neînțelegeri, opinii diferite, lipsă de timp și mai multe de făcut, dar e și multă iubire și bucurie, iar eu când mă uit la aceste trei minuni mă topesc toată și îmi accept emoțiile și stările și bune, și rele și îmi spun că sunt o mamă bună, chiar dacă nu perfectă, dar sunt mămica lor și le mulțumesc că m-au ales să le fiu mamă și ne-au ales să le fim părinți. 

You May Also Like

4 commentarii

  1. Vai, câta finete si gratie! Aveti niste copii incredibil de frumosi - sa va traiasca si sa va aduca multe-multe momente de bucurie!
    Cu drag,
    E.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce experienta plina de sensibilitate si firesc! Sa fiti sanatosi familie de 5 si sa va bucurati unii de altii, bucurandu-ne si pe noi, cei care citim pe-aici, cu povesti frumoase.
    Cu drag,
    Luise

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumim frumos, Luise! Mă bucur că mai poposești din când în când pe aici, cu drag!

      Ștergere