Oh, cât de mult s-a lăsat așteptată ea, domnița asta mică... Copiii au fost cei mai nerăbdători cred, căci încă de prin martie tot dând câte o pagină nouă de calendar ne întrebau de fiecare dată dacă e luna august. Luna august în care se naște Bubu. Recunosc că emoția și nerăbdarea o simțeam și eu intens în mine, dar am zis să am răbdare, atâta cât o fi vrând și ea să se mai culcușească în căușul de sub inima mea. Răbdare amestecată cu nostalgie... căci așteptarea asta e cu gust dulce-acrișor, un amestec de bucurie și speranță ca totul să fie bine și un gram de nostalgie privindu-mi burta în fiecare zie în acele ultime săptămâni, locul acesta magic în care cresc copiii din doar câteva celule la început până când devin pui de om pregătiți pentru a veni pe lume. Nostalgia ultimelor zile cu ea cuibărită sub inima mea și probabil ultimele în care corpul meu a trecut prin cea mai frumoasă și minunată transformare.

Așa că lunile de dinainte au trecut lin... Luni de vară. O vară un pic mai ciudată, având în vedere toată starea asta cu corona-pandemia, dar și pentru că e prima vară din ultimii șapte ani pe care o petrecem aici. Nu ne-am făcut planuri pentru nimic, doar să stăm cuminți pe lângă casă. Totuși ne-am făcut curaj (eu mai ales, la cele 35 de săptămâni) și am fost un pic cu cortul lângă mare la vecinii olandezi, iar experiența asta a fost ca o gură de aer proaspăt, și la propriu și la figurat. După atâtea luni de stat mai mult prin casă, simțeam sufocarea asta intens și cum de vreo opt ani încoace statul la cort a devenit un obicei de vară în familia noastră, ne-a prins tare bine și acum.

Săptămânile s-au mai scurs una câte una și așa am ajuns la cele 40 de săptămâni fără două zile. O zi de miercuri dimineață, o zi magică pe care o vom trece în calendarul inimii printre celelalte. Nu aș fi crezut că Buburuza noastră va vrea să stea așa de mult acolo, înăuntrul meu, dar natura are planurile ei, fiecare sarcină e diferită. Pe la 35 de săptămâni speram să mai aibă răbdare și să mai stea, nu ca frățiorul ei care s-a născut mai devreme. Am răsuflat ușurată după ce am trecut cu bine de acest termen și ea părea că mai stă. Când am ajuns pe la 38 de săptămâni însă, eram convinsă că de pe o zi pe alta va veni pe lume, la fel cum s-a întâmplat și cu surioara ei. Dar nu... domnița nu părea că are de gând să ne facă nicio surpriză. De fapt surpriza a fost să stea așa de mult... iar eu la un moment dat - după ce în fiecare seară din aceste ultime săptămâni credeam că gata, vine în acea noapte - am zis că nu mă mai bazez pe nicio așteptare.

La fel cum mă așteptam să fie un travaliu și mai scurt decât la surioara ei mai mare. Buburuza se pare că mi-a și ne-a oferit întreg pachetul, o sarcină la termen, un travaliu intens și încă o naștere magică acasă (de data asta planuită din timp) înconjurată de noi, familia ei mică și cele două moașe.

De fapt întreaga zi a fost una magică. Am început să simt primele contracții dimineață, erau la interval mare, neregulate și ușoare. Însă ceva, instictul îmi spunea că cineva se pregătea să vină pe lume. Sau era doar speranța că asta era ziua, căci recunosc că în ultimele acel zile din cauza valului de oboseală și lipsă de energie, dureri pe aici colo, cam vorbeam cu ea și o întrebam când vine. 

Aveam o vizită acasă programată de la moașă chiar în acea zi și când a ajuns nu a fost prea ”convins” de intensitatea contracțiilor și nici că vede ceva semn intern să se întâmple în acea zi. Confuzie mare, iar în capul meu nu se legau lucrurile ”păi cum, nu așa se spune că de la o sarcină la alta lucrurile sunt mai rapide?”. Contracțiile păreau la fel. Mi-am zis totuși să go with the flow. Așa că ne-am văzut de treburi mai departe în acea zi, printre care să și gătim ceva, dacă tot aveam frigiderul plin cu legume și ingrediente cumpărate cu o zi înainte. Mai tocam o legumă pentru o supă de perișoare, mai număram contracțiile, care păreau încă suportabile, copiii mai se jucau, mai făceau un desen de bun-venit pentru surioara lor, deși lucruri și activități obișnuite, cred că fiecare simțeam că așteptarea n-o să mai fie lungă. Și da, pe la 3-4 după amiază au început contracțiile mai intense, la interval mai mic și regulat. Am sunat-o iar pe moașă și a venit. Aveam dilatație de 6 cm deja. Am terminat supa, râdea moașa de mine că am dilatație de 8 cm și eu mai și gătesc. Deh, grija pentru copiii mai mari... Dar la un moment dat m-am retras în baie, unde ea mi-a pregătit cada, căci gândul să încerc să nasc în cadă, în apă l-am avut încă de la Luca. Acum cel puțin mi-am zis ca măcar travaliul să-l petrec acolo... Și da, am născut în cadă. Iris a intrat și ea pentru o mică bălăceală, până când eu am vrut să fiu singură în apă, de la durere și nevoia de a fi singură și nederanjată de nimeni. Între timp a venit și a doua moașă, ”moșul” care a născut-o pe Iris și care acum a fost mai mult moașa-asistent, care a fost așa drăguț că se ocupa și de copii, ne-a mai făcut și câteva fotografii, mai venea și la mine, unde erau Ionuț și cealaltă moașă, cea principală. 

Pentru că pierdusem noțiunea timpului, mi se pare că de data asta a fost mai lung, mai intens și dureros travaliul și contracțiile sau poate că am uitat eu după atâția ani. Chiar dacă la un moment dat am crezut că mă lasă puterile, învăluită de contracții dureroase și puternice, tot ce spuneam era că nu mai pot, dar am adunat totuși energia, ea pe dinăuntru, eu pe dinafară și încurajate în mod blând de copii și Ionuț care mă ținea strâns de mână, luat și el de emoții și cele două moașe, am adus-o pe lume împreună - pe micuța noastră Alma, suflețelul familiei. Am mai stat așa acolo, în cadă, eu cu ea pe pieptul meu, și ceilalți în jurul nostru, adulmecând aceasta minune ce tocmai se întâmplase. Am așteptat în mod natural să nasc și placenta. Luca a fost și cel curajos de i-a tăiat cordonul ombilical. Mă uitam la ea, un boț mic de om, admirându-i fiecare părticică de corp, cât de minunat i-a creat natura fiecare trăsătură. Era moale și delicată, călduță și blândă, iar cu ochișorii ei mici a început să absoarbă din prima ei experiență privind lumea din jurul ei. Iar lumea din jurul ei eram noi. A fost așa minunat să fie și copiii prezenți, au văzut inițial cum a ieșit căpșorul surioarei lor și mă uitam la fețele lor nu erau deloc speriați, li se părea firesc cumva și normal ce văd, să mă vadă și pe mine în durere... I-am și pregătit un pic înainte. Sunt recunoscătoare că sunt niște copii înțelegători, care au trecut așa frumos prin tot acest proces și experiență. Cât despre moașe, aceste ființe blânde (la cum vorbește așa frumos despre ele Michel Odent) pe care le simțim când sunt aici ca parte din familie, sunt extrem de recunoscătoare că am ajuns să le cunoaștem, să avem o relație de atâția ani (de când eram încă însărcinată cu Luca), să avem încredere noi în ele și ele în noi și să ne fie aproape în aceste momente magice prin care am trecut. 

Inima mi-e plină de recunoștință 💛