Niște gânduri și un la-mulți-ani

19 dec. 2013

Ieri a fost o zi obișnuită pe aici. Sau poate nu. De când a apărut Luca în viața noastră, depun un efort constant să încerc să nu controlez prea mult mersul lucrurilor (eu care mă cunosc că sunt oleacă prea obsedată de a ține lucrurile într-o anumită ordine și perfecțiune), să învăț să mă acomodez mai ușor și rapid la schimbările ce apar în ”rutina” zilnică și în general să las lucrurile să curgă în ritmul lor, pentru că altele ne sunt prioritățile acum. Iar decembrie, luna asta care ar trebui să fie de hibernare, de strâns la un loc gândurile adunate de peste an, de conectare cu tine și cu cei apropiați ție, parcă te îmbie și mai mult să șezi cuminte, în tine și cu tine.

Tot de când a apărut Luca, anumite trăsături mi s-au dus la extreme. Recunosc în mine un puternic instinct matern, prin care de multe ori din dorința de a-mi apăra puiul, ajung să fiu mai dură, mai aspră, mai severă cu mine și cu aproapele meu. Pe de altă partă, în extrema cealaltă, am devenit mai emotivă și mai sensibilă, sau poate doar că mi-am scos la suprafață tentaculele senzoriale, pe care mi le expun mai des, mai ușor și relaxat în văzul celorlalți, deși uneori fiind atât de copleșită de ce văd, ce citec și ce aud, îmi vine să mă bag la loc în cochilia mea de melc, să-mi iau mica familie acolo și să mă protejez de toți și de toate.

Ieri de dimineață n-am reușit să-mi potolesc lacrimile când am citit povestea acestui tată și a fetiței lui, emoționant de trist, emoționant de frumos. Apoi, ca un domino, mi-am amintit de alte povești triste și în loc să mă opresc, le-am recitit, cu emoție și lacrimi. Scrisorile și povestea unei mame care și-a pierdut copilul înainte să-i dea viață, povestea mamei și a fetiței ei, născute cu sindromul Down, și alta pe care am citit-o prima dată acum mai mulți ani, dar care mi-a revenit în gând, a unei mame ce a găsit atâta putere în ea să accepte soarta crudă a puiului ei. Povești triste, povești reale, povești cu emoții care-ți golesc gândurile, îți strâng stomacul, îți sufocă inima. Le citești și te gândești la tine, inevitabil. Faci comparații, transpui asta prin prisma propriei tale vieți, nu-ți poți imagina aceste povești în care ai putea tu, copilul tău, oamenii dragi să înlocuiască personajele reale. Citeam, în timp ce copilul se juca vesel mai încolo în cameră și m-am oprit. M-am oprit, l-am luat în brațe, l-am pupat pe frunte și mi-am ascuns nasul în părul lui moale, cum fac de atâtea sute de ori pe zi. Și am spus mulțumesc. Iar gândul mi-a fugit înapoi la acele mame, la durerea lor, apoi la firea lor puternică de a trece mai departe. De a lăsa lucrurile, cu greu, să curgă iar, să curgă și să curețe. Suntem puternici, dar suntem firavi și sensibili. E o mixtură complexă ce ne face să rezistăm. Și să rămânem recunoscători pentru lucrurile bune, simple, frumoase de care avem parte, de oamenii dragi pe care-i avem alături.

Știu și accept ca luna asta să fiu mai emotivă. E perioada când acum un an normalul mi se părea că nu se poate schimba. Că tot la ce mă gândeam era dacă bobul nostru de mac se va naște de ziua mea, la început de februarie, că ianuarie să fie luna de pregătiri pentru venirea lui pe lume și ce model să aleg pentru cădița de făcut baie. Apoi, în nici trei săptămâni, anormalul a devenit normal. Luca se născuse prematur, iar starea lui nu era deloc ok în primele ore, așa cum ne-a prezentat-o doctorul. Apoi minunea mică a prins putere și și-a revenit, iar eu (și noi) încet, încet am regăsit puterea, am regăsit încrederea, am învățat și învăț să accept și să fiu recunoscătoare; lucruri care mă țin pe picioare. Luca a fost însă ajutat foarte mult de condițiile bune și de aparatura medicală din spitalul unde a stat în recuperare. Mă gândesc însă cu regret că mulți alți pui care se nasc prematur nu au șansa asta, din cauza spitalelor slab dotate și a lipsei de fonduri. Foarte multe astfel de spitale sunt și în România. Organizația Salvați Copiii România a inițiat un program - Bun venit pe lume! - de strângere de fonduri prin care ajută la dotarea cu echipamente performante a unor maternități. Fiecare dintre noi putem contribui la acest act, printr-un simplu gest.

Ziua de ieri apoi și-a reluat cursul. Am lăsat treburile de făcut, adunate de zile bune, la o parte, am ignorat haosul din casă, rufele nespălate, jucăriile împrăștiate peste tot, am golit blatul de la bucătărie, am pornit radioul cu muzică de Crăciun și am făcut loc de o tartă. O tartă pentru sărbătoritul zilei, tăticul de bob de mac! La mulți ani și mulțumesc! :)

Am copt cea mai bună tartă de sfeclă roșie și ciocolată neagră (rețeta vine și ea imediat), pe care am lăsat-o să se răcească în ritmul ei. L-am înfofolit apoi bine pe Luca, deși afară nu-i niciun semn de iarnă, ba mai mult, cântă mierlele într-o veselie, iar iarba-i mai verde ca vara. Am umflat roțile la bicicletele care au stat cuminți și au așteptat aproape un an să iasă iar la plimbare, și cu micile mari emoții am mers pentru prima dată, trei pe două biciclete, pe afară. Sentimentul de bucurie a fost de nedescris, iar cu ocazia asta Antwerpen-ul și-a îmbogățit echipa de bicicliști cu încă unul mic (nedumerit deocamdată de acest mijloc de transport) și purtat cu grijă și drag pe scăunelul din față :).

Întorși de afară, am întins o față de masă încă neterminată, am tăiat două felii de tartă pentru noi și câteva boabe de struguri pentru voinic, am cântat un La mulți ani, tata! în cor și așa a devenit ziua una obișnuită cu un strop de sărbătoare.


Acum însă-i timp de curățenie și ordine prin casă. Îmi plac episoadele astea de făcut curat înainte de Sărbători, parcă te liniștesc și aduc cu ele o stare de calm și bine. Iar cu ele vin și celelalte, de aranjat, de dichisit casa, de împodobit bradul, de aprins lumânări și de copt deserturi de iarnă...

3 comentarii:

  1. La multi ani, tata de bob! Sa fiti sanatosi si fericiti impreuna:)
    Craciun Fericit si un an minunat inainte!

    RăspundețiȘtergere
  2. :) Multumesc, parinti de gagaita! Sunteti chiar dragutzi! O sa vin acum cu colindu si pe blogul vostru, sa se vada.

    RăspundețiȘtergere
  3. "Fiecare zi este ziua lui, pentru un copil mic mic." , ma gandeam eu cu o seara inainte. Cat de intensa si exclusiva mai este deci ziua aniversara a unui... tata?

    Cel mic se comporta mereu normal si natural.... si anume ca si cum este de fapt ziua lui.

    Totusi a avut cineva grija, si a reusit, sa ma faca sa ma simt deosebit. Cineva care povesteste in pasaje frumoase, inedite, crampeie din realitatea noastra. Multumesc! :)

    ... si uite asa imi vin in minte ceva idei de dorinte abstracte, pentru mine, si de rezolutii de an nou.

    RăspundețiȘtergere