Asta mi-am propus, să îmbin utilul cu plăcutul. De multe ori se întâmplă, mai ales cu ierburile aromatice pe care le-am tot crescut până acum, să le cumpăr, să le ud, să crească şi cam atât. Cam prea puţin am folosit din ele, recunosc. Poate doar busuiocul a avut o soartă mai bună, a ajuns în multe salate, sosuri de paste şi pizza. Altele, ajunse la maturitate, de prea mult drag ce am avut pentru ele să nu le consum, şi-au pierdut savoarea ori s-au uscat. Aşa că acum am zis să "profit" din plin de minunile din grădina mică de pe balcon, pe care o ud în fiecare zi şi-i vorbesc frumos. O să le folosesc constant, de-a lungul verii, până la ultima recoltă (care poate fi şi pe la toamnă, că vara pe aici e cam leneşă şi nu lasă soarele prea mult la iveală), în câteva reţete, nu foarte complicate, dar cu rezultat savuros.

Prima "recoltă" din grădină e ceapa verde. De fapt ea e la a doua recoltă. Prima am folosit-o în general în salată. Am zis însă să încerc ceva mai mult şi am dat peste reţeta unei supe cremă de mazăre. Mi-ar fi plăcut să folosesc mazăre proaspătă, însă nu am găsit, poate doar importată din Zimbabwe, puţină şi scumpă. Am folosit, aşadar, mazăre congelată, deşi nici aici nu mi-a fost mai clară situaţia privind ţara de provenienţă... Dacă aveţi sau găsiţi mazăre proaspătă, vă recomand şi încurajez să o folosiţi, cred că ar ieşi şi mai bună supa.


Ingrediente:

• 1 Lg ulei de măsline
• 1 Lg unt
• o legătură ceapă verde
• un cartof mai mare
• 1 l supă de legume
• 900 gr mazăre congelată sau echivalentul în mazăre proaspătă
• o legătură mică de mentă proaspătă 

Cozile de ceapă se curăţă de pământ sau alte impurităţi, se spală bine şi se taie capetele cu rădăcini. Se taie în bucăţi mici. Se păstrează câteva rondele din partea albă, pentru decorat. Menta se spală şi se rup frunzele, doar acestea se vor folosi. Cartoful se curăţă şi se taie bucăţele.

Într-o tigaie sau un vas de gătit se încălzesc uleiul cu untul, până acestea formează o spumă. Se adaugă ceapa şi cartoful. Se prăjesc la foc moderat, fără să se ardă, cam 5 minute. Apoi se adaugă supa de legume şi se lasă să fiarbă până cartoful este gătit.

Se adaugă apoi mazărea şi se mai lasă să fiarbă până mazărea e gătită, dar nu foarte mult, cam 3-5 minute. De fapt asta-i şi secretul ca să rămâne de un verde frumos, altfel, dacă se fierbe prea mult, capătă un iz gălbui. Se ia de pe foc, se adaugă frunzele de mentă şi se pasează cu ajutorul unui mixer/blender.


Se poate servi alături de nişte felii de pâine, unse cu un pic de ulei de măsline şi coapte niţel până se rumenesc. Sau un fel de crochete de parmezan : parmezan ras, format în nişte grămăjoare lungi (imaginea mai sus) pe o hârtie de copt şi date la cuptor pentru câteva secunde. Se lasă să se răcească un pic, dar încă moi se dezlipesc de pe hârtie, apoi se lasă să se întărească. La mine n-au reuşit să se întărească bine, poate din cauză ca am pus prea puţină brânză, poate şi calitatea ei, aşa că le-am făcut rulouri şi le-am pus în supă alături de câteva rondele de ceapă verde.

Duminica asta a fost plină. A început cu ploaie multă, nişte veşti bune de acasă, apoi prieteni în vizită, un prânz simplu şi delicios împreună, muzică minunată într-un concert magic, iar la desert un crumble parfumat cu rubarbă şi căpşuni.


Concertul magic a fost al maestrului Leonard Cohen, chiar aici în Antwerp. Îmi amintesc că prin martie, buna prietenă Dănuţa îmi spunea cu mare entuziasm că îşi ia bilete şi în felul ăsta ne face şi o vizită. Din şi prea mult entuziasm i-am spus că venim şi noi... apoi, realizând totuşi situaţia noastră cu şi despre bebeluşi, am zis că vin doar eu.

Doar că de atunci şi până duminică, ocupată mi-a fost mintea cu gânduri şi emoţii de cum o să fug pentru câteva ore, lăsându-i singuri pe Luca şi Petersen, atâta timp cât piticul mic este încă foarte dependent de sânul producător de lapte dulce. :) Pregătirile le-am început acum mai bine de o lună, când am încercat să-i mutăm ora de culcare mai devreme. Lucrurile au mers bine o perioadă, adormea în jur de 8, dar n-a durat mai mult de o săptămână isprava. Pentru încă doarme destul de des şi mult ziua, iar ziua s-a lungit până la 11 seara, e mai delicat să faci pe cineva să doarmă cât soarele e încă sus. Dar totuşi n-am vrut să fac un stres din asta, de fapt am şi observat că, de când cu această minunată perioadă a maternităţii, dacă iei lucrurile cu mai mult calm,  înţelegere, instinct matern, ele tind să se echilibreze frumos, în armonie, dar sunt normale şi crizele, perioadele de mici neînţelegeri, supărări, atâta timp cât ajung să se balanseze bunele cu cele rele.

Aşa că în ziua cu pricina, am urmat programul obişnuit, am ieşit pe afară, am fost la un târg, ne-a prins ploaia, au venit prietenii şi am gâtit împreună de prânz şi în apropiere de ora plecării, i-am dat lui Luca cât de mult lapte a vrut să bea, am lăsat şi de rezervă, în caz de nevoie, l-am pupat şi i-am vorbit piticului că o să fie bine şi am fugit, lăsându-l un pic în lacrimi în braţele lui Petersen. Până la urmă s-au descurcat bine, au aplicat metoda plimbatului în cărucior pe afară, ca să vină somnul mai uşor. Iar eu, cu prietenii dragi, din capătul celălalt al oraşului, am participat la unul din cele mai frumoase concerte la care am fost vreodată.

Într-adevăr, sunt unele concerte, reprezentaţii care mişcă totul în tine şi lasă nişte urme de mare bucurie. Acest om minunat, Leonard Cohen, a reuşit pe deplin acest lucru în cele 3 ore şi 4 bis-uri. Atâta energie, forţă, dar şi calm, graţie la vârsta de 78 de ani. Impresionant. Iar muzica, vocea lui gravă, vocile suave ale celor 3 acompaniatoare, cât şi ceilalţi membri ai trupei, pe care muzicianul i-a prezentat pe rând, dar şi o sală imensă plină de oameni de toate vârstele au creat o seară magică. La început eram cu gândurile la cei doi năzdrăvani de acasă, ba un mesaj, ba un telefon, apoi încet, încet am reuşit să mă deconectez şi să mă bucur de vibraţia muzicii. Mi-am reîncărcat toate bateriile de energie consumată în ultimele luni. M-am bucurat şi emoţionat nespus, deşi nu ştiam, atunci când maestrul, fâcând prezentările trupei, a rostit "from Republic of Moldova, The King of the Violin - Alexandru Bubliţchi". Într-adevăr, acordurile viorii s-au lăsat mult aplaudate.  Am plecat de acolo, plutind şi mai fredonând unele din piese. Am rămas totuşi nedumeriţi de ce a lipsit mult cunoscutul "In My Secret Life". Cred că doar maestrul poate şti :)


Vă ofer şi vouă un strop din atmosfera zilei, o reţetă de vară, de după-amiază de sfârşit de săptămână sau orice altă zi, înainte de un concert sau nu, atunci când aveţi poftă de ceva dulce, un pic acrişor, parfumat, dar nu dispuneţi de timpul necesar pentru un desert sofisticat. Acest crumble se face în doi paşi şi trei mişcări. Şi îl puteţi savura de cum îl scoateţi din cuptor, de fapt chiar e mai bun aşa, un pic călduţ.

Aveţi nevoie de:

• 1 1/3 c făină
• 1 lg praf de copt
• 3 Lg zahăr alb + 3 Lg zahăr brun (sau doar zahăr brun)
• 1/2 lg sare
• coaja rasă de la o lâmâie
• 115 gr unt

Amestecul de fructe:

• 2-3 tulpini rubarbă, tăiate bucăţi mici
• 400-500 gr căpşuni, curăţate şi tăiate în jumătăţi
• sucul de la o jumătate de lămâie
• 1/2 c zahăr
• 2-3 Lg amidon porumb

Ingredientele pentru aluat se amestecă împreună, ori în mixer, ori de mână, până untul se încorporează bine. Nu trebuie să iasă un aluat care să se lege, ci mai mult să fie sub formă de firmituri. Se pune totuşi în frigider până se pregăteşte umplutura de fructe.

Fructele, curăţate şi tăiate se amestescă cu celelalte ingrediente. Atenţie! compoziţia lasă mult lichid, care nu trebuie neglijat. Se toarnă uniform acest amestec într-un vas de ceramică sau yena (dimensiunea o alegeţi în funcţie de cât de multă compoziţie aveţi). Aveţi grijă însă, să nu umpleţi prea tare, pentru că "prăjitura" va fierbe un pic în cuptor, iar asta poate produce mici "deversări". Peste amestecul de fructe, se presoară aluatul, presând un pic cu vârful degetelor, astfel încât să nu fie prea multe goluri.

Se dă la cuptorul preîncălzit la 190°C, cam 30-40 de minute, până aluatul capătă o culoare aurie şi un aspect crocant.



... dar mereu sublimă.

Noapte bună! când mai prind un pic de timp liber vă mai povestesc ceva despre rubarbă, acest fruct-legumă, foarte nou cunoscut de mine.

(inspiraţia culinară: smittenkitchen.com/blog/2007/05/crumbling-crisp-convictions/)

Aţi citit bine, n-am scris vreme caldă, n-am scris toropeală, am scris caniculă. Azi şi ieri asta a fost pe aici, de necrezut. Cele peste 30 de grade plus umezeala mare din aer s-au simţit mult şi bine. Cei câţiva stropi de ploaie n-au reuşit să o topească, dar o băutură răcoritoare, dulce-acrişoară şi uşor acidulată, da! Socata.

Căutând reţete şi moduri de a o prepara am găsit poveşti despre băutura copilăriei sau cum borcane mari musteau câteva zile bune pe balcoanele însorite. Eu nu-mi amintesc să-mi fi potolit setea în copilărie cu această băutură. La noi, acum ca şi atunci, compotul de fructe făcut de mama (fie proaspăt, fie rămas de peste iarnă) reuşeşte să ne răcorească în zilele toride de vară. Uneori chiar şi iarna, după o baie în aburi fierbinţi. :)

Nu-mi amintesc nici să fi băut cu alte ocazii socată, făcută de alţii, deci nu prea ştiu gustul ei autentic. Am răspuns chiar nedumerită când o prietenă îmi ceruse reţeta. Apoi acum ceva timp publicase Andreea o fotografie cu nişte borcane în care fermenta această licoare. Toate astea mi-au provocat curiozitatea şi pofta de a încerca să o prepar şi eu. Însă dilema mea cea mai mare era de unde să fac rost de soc. Nu mi-am imaginat că socul este un copac atât de la îndemână, eu credeam că nici nu se găseşte pe aici. La o plimbare cu piticul Luca prin parc, am analizat mai bine vegetaţia din jur şi parcă din gol au început să apară acele pălării albe şi parfumate. Am zis că venim dimineaţa să culeg florile, când nu e mai nimeni prin parc, că nu ştiu dac-o fi moral sau etic să beneficiezi de darurile naturii pe aceste meleaguri, aşa, gratuit. :)

A venit în sfârşit vara şi pe balconul nostru. Iar cel mai mult se bucură de soare şi căldura lui, grădina. Poate folosesc greşit termenul "grădină", întrucât acesta se referă la o "suprafaţă de teren arabil, de obicei îngrădită, pe care se cultivă legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obţinerii unor produse". Teren arabil nu este, că nu e loc de plug sau alte maşinării de agricultură, dar de cultivat legume, fructe, flori şi plante aromatice, da. În ghiveci, cum altfel?


Prima experienţă în grădinărit am avut-o pe balconul din Bucureşti, acum 2 ani, când modest am plantat şi crescut mai mult flori şi nişte mentă. A doua experienţă, anul trecut, aici în Antwerpen, pe balconul apartamentului precedent, foarte promiţătoare la început, dar care a fost lăsată cam în paragină din motive bine întemeiate: balcon îngrădit forţat şi fără prea mult soare, dar şi perioada grădinăritului s-a potrivit exact cu primul trimestru de sarcină, adică atunci când gândurile nu-mi erau decât la un loc, un pat, o canapea, un scaun unde să te întinzi şi să uiţi de toate... Mi-a părut rău cumva când îmi revenisem că n-am reuşit să-mi adun forţele şi să am grijă de ea, dar m-am împăcat cu gândul că forţa mea toată era concentrată pe bobul mic.

Ei, dar anul acesta mi-am revenit. Şi cu forţe proaspete, şi cu bobul mic transformat în piticul Luca, şi cu un spaţiu mai mare pe balcon, şi cu dorinţă de experimentat ceva nou. Aşa că prin martie/aprilie am purces la treabă.


Am făcut curat pe balcon, am spălat geamurille prăfuite, pentru că avem norocul să stăm lângă un mare şantier de unde nu vine doar zgomotul asurzitor al târnăcoapelor, dar şi norii de praf, pe care toată ploaia belgiană n-a reuşit să-l spele... Când a fost mama în vizită, în doi paşi şi trei mişcări a semănat ceva seminţe de flori pe care le mai aveam salvate de anul trecut, nişte mac, nişte nasturtium, nişte flori parfumate, floarea-soarelui.


Tot ea a găsit ceapa, deja încolţită, ascunsă de noi pe balcon că era prea "mirositoare" şi a plantat-o într-un ghiveci. Iar în câteva săptămâni am avut ceapă verde numai bună de salate. Pe lângă ea, am creat un colţ cu ierburi şi plante aromatice, busuioc, pătrunjel, rozmarin, tarhon şi arpagic. Menta are şi ea loc de cinste. Am luat-o din magazin încă astă iarnă, erau doar câteva fire, dar am replantat-o într-un ghiveci mai mare, am udat-o bine şi odată cu vremea caldă a explodat în lăstari noi.


Şi tot mama ne-a încurajat să încercăm să cultivăm nişte legume, ideea o aveam, dar curajul nu. Într-o zi cu soare, când mai dăduse căldura, am fost de am luat nişte răsaduri: un castravete (am găsit cornischon, cei mici şi crocanţi, pe care nu-i prea găseşti din păcate aici), roşii (am ales tot varianta mică, cherry) şi căpşuni (căţărătoare). Fiecare apoi şi-a găsit câte un loc într-un ghiveci. Pentru castravete şi roşie am folosit o cutie/ladă din lemn mai veche pe care am vopsit-o, am "îmbrăcat-o" în interior cu plasticul de la un sac de pământ, ca să nu se infiltreze, am pus un strat de hidro-granule (granule din argila expandată) peste care am umplut cu pământ. Îniţial n-am văzut niciun fel de creştere, apoi încet castravetele a prins vlagă şi a lăsat roşia în urmă. Până într-o zi când, chiar prin mai, cu nişte zile şi nopţi mai friguroase, acesta s-a ofilit :( şi n-am mai putut să-l salvez. Am încercat mai multe metode, l-am adus în casă, am afânat pământul, nimic nu l-a ajutat. Am avut noroc însă să mai găsim răsad la magazin și cu o oarecare nostalgie l-am înclocuit. Acum e bine, iar roşia, nebuna, nu ştiu ce se crede, dar mai are un pic şi ajunge să ne ţină de umbră :).


Asta-i în grădina de legume şi fructe, pe care probabil o să le vedem făcute şi coapte prin toamnă. Acum îs abia flori, deşi în magazine rafturile dau pe dinafară de căpşuni, roşii, castraveţi şi alte legume. Eu însă abia aştept să ies la cules pe balcon :)

Tot pe balcon şi-a găsit loc şi sper şi-a făcut rădăcini sănătoase un minunat trandafir căţărător, cu flori de culoarea rouăi dimineţii. Cu el am avut cele mai mari emoţii, cum va creşte pe balcon doar în ghiveci, ce fel de ghiveci, ce fel de pământ, cum îl facem să se caţăre, ce facem cu el iarna? Unele dintre dileme au fost rezolvate chiar de unde l-am luat, am primit nişte sfaturi scurte şi la obiect, nu de speriat. Altele probabil încă ne vor da bătăi de cap. Dar şi el e bine deocamdată, ba mai mult, a dat şi primii boboci, trei la număr.


Ca să nu se simtă singur, i-am plantat nişte prietene muşcate, panseluţe şi garofiţe să-i ţină de urât în zilele mai ploioase. Iar lângă ele, graţioasă stă gazela mea dragă. N-am mai pedalat-o de multe luni, de fapt la două săptămâni după ce am născut, am făcut un drum în oraş pe o ninsoare mocănească şi mi se părea un pic ciudat să nu mai simt greutatea burţii. Acum aştept ca piticul mic să mai crească un pic ca să-l pot pune şi pe el pe un scăunel în faţă şi să pornim la plimbări lungi pe două roţi. Până atunci gazela rămâne cuminte pe balcon, sper să n-o sufoce iedera până atunci.


Şi dacă tot veni vorba de animale de balcon, pisicul Koshka şi-a făcut prezenţa ieri un pic, doar cât să miroase aerul curat de după ploaie. L-am prins însă într-o zi că dormea de zor la soare lângă mentă. Până au venit târnăcoapele şi l-au speriat şi a zbughit-o în casă.

Luna asta s-a lăsat parfumată cu delicata aromă de migdale şi un gust fin de ricotta. A fost mai greu să mă decid între cireşe (ar fi ieşit un delicios clafoutis) sau un desert pe bază de brânză. Dar a fost cam prima dată când alegerea s-a bazat mai mult pe ce ingrediente aveam deja în casă şi o poftă de gustul fin de brânză aromat cu lămâie.


Am "răsfoit" Internetul după reţete care mai de care, iniţial căutând doar cele două ingrediente, ricotta şi lămâie. Rezultatele ieşeau cu încă unul, făina de migdale. Hmm... mi-am zis, trebuie să iasă ceva bun. Doar că multe se bazau şi pe unt, iar cum în ultimul timp am tot folosit unt destul de mult (ba aluatul pentru tarta cu legume, ba deserturile pentru târgul din parc), am vrut ceva mai "uşor". Am tot căutat şi căutat până am dat peste această reţetă simplă şi uşor de făcut, având şi puţine ingrediente, inclusiv cele vrute de mine, ricotta, migdale şi un strop de lămâie, dar fără unt.


Eu am adaptat-o un pic, înlocuind o parte din făina de migdale cu griş, pentru că am tot făcut o tartă marocană, cu portocale şi cardamon (aveţi răbdare, povestesc şi despre ea) ce nu conţine deloc făină, doar griş şi migdale şi mi-a plăcut mult consistenţa acesteia.

Ingrediente:

• 250 g brânză ricotta
• 4 ouă, separate albuşurile de gălbenuşuri
• 1 lg esenţă/extract de migdale
• 175 g zahăr
• 150 g făină de migdale
• 100 g griş
• coaja rasă de la o lămâie
• 2-3 Lg fulgi de migdale
• zahăr pudră pentru decorat

1. Se preîncălzeşte cuptorul la 150°C. O formă de copt (20 cm diametru) cu pereţi detaşabili se îmbracă în hârtie de copt.

2. Într-un vas se amestecă brânza ricotta, cele 4 gălbenuşuri, esenţa de migdale şi zahărul. Eu am folosit telul electric şi am bătut până amestecul a căpătat o consistenţă cremoasă, iar zahărul s-a topit. Se încorporează apoi făina de migdale, grişul şi coaja rasă de lămâie.

3. Cele 4 albuşuri se bat spumă. 1/3 din compoziţie se încorporeazâ delicat în amestecul de mai sus, iar apoi restul.

4. Se toarnă compoziţia în formă şi se dă la copt pentru 35 de minute. După care se presoară fulgii de migdale şi se mai coace pentru alte 10 minute până suprafaţa capătă o culoare aurie.

5. Se scoate din cuptor şi se lasă pentru câteva minute în formă, apoi se scoate din ea şi se lasă să se răcească complet pe un grătar. Se scaldă apoi într-o ploaie de zahăr pudră.