Și-au zburat ele lunișoarele astea patru, s-au rostogolit ca rotițele unui trăsuri magice pe deasupra noastră, ajutate și de aripile domnului Timp, care nu șade deloc, zburdă și uneori trece prin fața ochilor fără să ne dăm seama. Eh, așa e el, dar îi mulțumim totuși că au fost niște luni bune și blânde, așa ca Buburuza noastră scumpă.

Vai și vai, de când stau fotografiile astea ascunse aici în cufărul de ciorne ce așteaptă cuminți să fie puse în mai multă lumină? De mai bine de trei ani, dacă nu mă înșel. Se făcea că era în preajma Crăciunului și ce se face/coace în preajma Crăciunului? Cozonac și biscuiți! Exact, cum altfel? Și dacă tot e aproape Ajunul iar, ia să le las eu aici într-o poveste rețetele acestor bunătățuri dulci și aromate a iarnă, poate mai sunt de folos și inspirație cuiva. Le-am făcut eu atunci, dar la cum trece timpul de repede parcă le-aș fi făcut chiar ieri...






TURTĂ DULCE CU GHIMBIR CONFIAT - rețetă din cartea Alternative Baker, moi în interior, crocante la suprafață și aromate cu condimente de iarnă și cu-n gust ușor iute de te pișcă nițel de limbă de la ghimbirul aromat.

Trei lunișoare dulci ca un soare, așa au trecut cele trei luni cu micuța noastră Alma, mângâiați și de razele unui soare mai darnic decât în cealaltă lună. O lună care a pus peceta că zilele având un bebeluș nou născut au cam trecut, bebeluș mai e, dar nou născut deja nu prea.

Ei, cum să nu-i fac și ei unul? Cum să nu-i fac și micuței noastre Alma - așa cum am făcut și pentru frățiorul și surioara ei - un carusel la care să se uite acum când a început să fie mai atentă și curioasă la lumea din jurul ei? Un carusel colorat și magic ca un curcubeu, așa cum a venit ea în viața noastră, ca un curcubeu blând și mult așteptat.

Încă o lună s-a rostogolit sub Soare și din viața micuței noastre buburuze. Luna în care ne-a zâmbit prima dată, în care a început să gângurească delicios de dulce, iar noi ne topim pe lângă ea ca înghețatele din cornet în mijloc de vară... Dacă prima luniță a fost mai plină și rotundă și pe care am petrecut-o mult pe afară, luna asta am ne-am umplut timpul mai mult prin și pe lângă casă, căci primele semne de toamnă au și început să apară pe afară, diminețile sunt mai reci, după amiezile mai ploioase, zilele nițel mai scurte, iar straturile subțiri de haine începem să le înlocuim cu unele mai groase sau să mai punem unul două de lână peste...

Unii îi spun brownie sau negresă, alții banana-bread, adevărul e undeva la mijloc, cert e că e atât de bună prăjitura asta că nici nu mai contează ce nume are, căci până apuci să-i găsești denumirea potrivită s-a și terminat din farfurie, chiar și ultimele firimituri. Atât e de bună, până la ultima firimitură!

Prima lună cu buburuza noastră mică, o lună cu gust și miros de lapte cu miere... O lună de sfârșit de vară și început de toamnă, o lună care s-a rostogolit repejor, dar pe care am umplut-o cu amintiri dragi, prima noastră lună în cinci...

Albastrul valurilor mării, galbenul razelor călduțe de soare și bejul auriu al lanurilor întinse de grâne coapte... așa-mi amintesc eu despre sfârșitul verilor din ultimii ani, pe care le-am tot petrecut hai hui prin alte locuri. Anul acesta nu le-am văzut pe toate cele de mai sus, căci am stat cuminți acasă în așteptare și am primit în schimb miros și moliciune de bebeluș. Nici nu știu cum s-a rostogolit timpul deja, dar acum trei săptămâni și un pic, într-o zi de august blând pe seară a sosit micuța noastră buburuză Alma. "Și de-acum o să fim cu trei, iar împreună cu cinci, cât să ne numărăm pe degetele de la o mânuță" cum zic Lucacinul și Zmeurica, ce o copleșesc cu pupături și iubire pură din primele ei minute de viață...

De când mă știu îmi place să usuc flori, plante, frunze, bucăți de natură, nu m-am săturat niciodată să fac asta... când am fost ultima dată acasă am găsit în pod o carte de povești pe care o citeam când eram mică, era plină de frunze puse între paginile ei... Cum găsesc vreo frunză cu formă interesantă, o pun în vreo carte. Bineînțeles că pe unele nici nu mai știu pe unde le-am ”ascuns”, dar la fel am supriza plăcută când răsfoind ceva, dau peste petale sau plante presate ce și-au păstrat culoarea și forma intactă. Adun crengi căzute de pe jos, buchețele de flori și plante sălbatice pe care le atârn pe ici-colo prin casă. Cei mici au ajuns să-mi copieze ”pasiunea” asta și de multe ori ne întoarcem de afară cu ceva din natură. Mi se pare la fel de magică și frumoasă lumea plantelor uscate ca cea a celor vii...

Cu piersici sau căpșuni sau alte fructe... hai că v-am cam confuzat, deși dacă mai așteptam mult, puteam să scriu și cu smochine coapte-n vin și miere sau mere, struguri sau pere grilate și însiropate în scorțișoară sau chiar niște dulceață de citrice mai de iarnă așa, nu mai zic de fructele de vară - zmeure, mure, caise, afine, rubarbă confiată, cireșe sau vișine sau un amestec de fructe tropicale. Căci asta e o altă tartă atât de simplă și pe care poți pune ce fructe ai la îndemână.

Creștem o grădină în balcon, mai facem din când în când câte un desert la cuptor și printre toate celelalte care ne umplu ziua în ultima vreme... mai coacem o buburuză mică în balonul cel magic în care au mai crescut până s-au copt bobul de mac și zmeurica. Nu mai e mult și o așteptăm cu mare drag, emoții și bucurie să ni se alăture în brațe și în familia noastră nu așa mică deja :) Pe zi ce trece tot ne mai dă un semn - mie în special prin mișcările și dansul pe care le face - că pare și ea nerăbdătoare să ne cunoască, să-și cunoască frățiorul și surioara mai mari.


O bucurie, o nebunie, o magie, o întâmplare, o minune? Oh, din toate câte un pic e povestea ei. Mulți ne întreabă dacă a fost o întâmplare sau o dorință să mai concepem un bebeluș și adevărul este că a fost o întâmplare amestecată cu ceva dorință de a mai avea un copil, deși huh, să fii părinte și să crești o familie nu e nici pe departe floare la ureche, dar e ceva minunat ce ajunge să acopere toate vijeliile care vin peste noi, uneori pe nepusă masă. E o provocare care scoate din noi lucruri pe care nu le știam, de la iubire nemărginită și necondiționată la frustrări și stări emoționale grele pe care nu ni le imaginam că le avem în noi.

Mi-e foarte dragă această serie de fotografii pe care am început-o din întâmplare acum 8 ani, când eram însărcinată cu bobul de mac Luca. Era o zi de septembrie, îmi aduc aminte, nu cunoșteam prea mult locurile, probabil era prima dată când ne plimbam prin acel parc, în recunoaștere și am zis hai să ne facem singuri o ședință foto, cu un trepied și aparatul pe post de fotograf și noi pe post de modele. Apoi am pus povestea și fotografiile aici în cufărul de amintiri.

Au mai trecut trei ani și... în căsuța în care a crescut Luca a apărut iar un firicel de viață, zmeurica Iris. Dintr-o nostalgie, dar cumva și pentru că îmi plac seriile de fotografii cu tematică am zis hai să repetăm ședința foto. Mai aveam în șifonier aceleași haine, ne-am ales tot o zi de început de toamnă (întâmplarea face că am fost însărcinată în aceeași perioadă a anului cu amândoi, un deja-vu deloc plănuit însă...) și în plus un băiețel cu bucle aurii lângă noi. Bineînțeles că nu a mai fost așa simplu ca prima dată, cu un copilaș dornic de zburdat, numai la pozat să nu stea, dar am reușit noi. Am pus și poveste ei tot aici în cufăr.

Acum vreo 2 luni mi-am programat prima ședință la moașă cu Buburuza, iar întâmplarea face că grupul de moașe  - ce-mi urmăresc sarcina acum și care mi-au fost alături și-n celelate și mai ales la nașterea de acasă a lui Iris (și despre care aș putea să scriu atât de multe lucruri dragi și frumoase, dar poate într-o altă postare) - și-au mutat sediul fix în parcul în care acum 8 ani și apoi acum 5 ani am făcut noi aceste fotografii. Cum s-au aliniat ele stelele așa? Bineînțeles că am scotocit în șifonier după hainele păstrate de atunci (care încă ne încap, pe mine mai ales, având în vedere că acum sarcina e mai avansată și în altă perioadă a anului), am luat aparatul foto, am pus trepiedul în coșul de bicicletă și am pornit la drum. Ne-am văzut mai întâi cu moașa, unde am stat vreo 2 ore să povestim, căci a trecut niscai timp de când ne-am văzut ultima dată. Apoi am mers la locul deja binecunoscut din parc, în speranța că-l găsim intact. Era acolo încă, un pic dărăpănat ce-i drept, dar deh și peste noi au trecut anii, nu ne plângem... Le-am arătat fotografiile copiilor, am făcut câteva duble și le-am ales apoi pe cel în care să fim toți nemișcați, căci nu vă spun, dar a fost și mai provocator de data asta, unul alerga în stânga, altul în dreapta, unul vroia să alerge pe pajiște, altul se supărase că ceva nu-i convenea, numai buburuza stătea cuminte în căușul ei din burta-mi :)
Am aflat de vestea ei la mijloc de decembrie, o sperietură la început care s-a dovedit apoi a fi o veste minunată. Mă chinuia o tuse deja de mai multe săptămâni, așa de tare încât într-o seară m-am trezit brusc cu o durere puternică în partea stângă a pieptului. Nu puteam aproape respira. Inima! mi-am zis. E ceva în neregulă. Copiii deja dormeam, am sunat la un număr de doctor de gardă (fiind weekend, în plus și aproape de miezul nopții) medicul de familie nu este disponibil. La telefon mi-au zis mai bine să iau un taxi și să vin acolo. M-am dus, cu ocazia asta am făcut și prima călătorie cu taxiul de când locuim aici. Medicul de gardă m-a consultat, dar nu-și putea da seama dacă e inima sau ceva legat de tusea mea, poate plămânii. Și cu o scrisoare de prioritate m-a trimis la urgență. M-a întrebat dacă să cheme un taxi (nefiind chiar de ambulanță cazul meu, deși durerea în piept era atât de puternică, încât gândul îmi era numai la un atac de cord, dar știu ei medicii să facă diferența între panică și cazurile urgente) și am zis nu, nu mai aștept după taxi, mă duc pe jos, căci spitalul era după colț, vroiam mai repede să ajung undeva care să mă vindece și să-mi spună că e totul ok. Pășeam încet, mai încolo niște tineri veseli se îndreptau probabil spre o petrecere, deh, era sâmbătă seară totuși... La un moment dat simt că durerea se difuzează și în brațul stâng, mi-am zis gata, asta e, fac atac de cord, așa știam eu că-s unele dintre simptome. Numai să ajung totuși în fața urgenței, să pic acolo îmi zic, fac ei ceva cu mine apoi. Am ajuns totuși, cu scrisoarea în mână m-au luat rapid și au început să-mi facă diverse investigații, la inimă, analize de sânge, m-au legat la o perfuzei cu un paracetamol, care pare că nu-și mai făcea efectul. Din cauza durerii, cred că am avut un episod de panică și șoc și am început să și plâng necontrolat. Nu-și puteau nici ei dădea seama ce e, inima părea ok, mai așteptam analizele. Simțeam că timpul se scurge cu picătura... Și pe listă urma o radiografie a plămânilor. Pe culoarul spre laborator asistenta mă întreabă totuși dacă sunt însărcinată. I-am spus că... nu știu, căci în gândul meu puteam fi sau nu. S-a uitat un pic mirată la mine, dar a zis, ok, hai să ne întoarcem să mai facem o analiză să ne asigurăm. M-am întors în cabina mea unde iar a trebuit să aștept... de data asta, încă o veste. A mai durat cred o oră. Deja ceasul pe perete dădea spre ora trei dimineață. Mai trimiteam un mesaj acasă, să spun ce și cum. La un moment dat intră doctorul de gardă care m-a urmărit de la început, închide ușa glisantă după el și... ușor stânjenit și cu un zâmbet pe buze îmi spune că are o veste pentru mine. Știam deja, fără să-mi spună mai multe detalii. Am zâmbit și eu, iar un amestec de gânduri și emoții m-au năvălit. Mi-a spus totuși că durerea de o aveam era cel mai probabil un mușchi care fost tensionat de la prea multă tuse (mai trecusem prin asta acum mai mulți ani, dar nu chiar în dreptul inimii). Analgezicul își făcuse și el efect, așa încât am plecat pe jos acasă. Era un aer răcăros de mijloc de decembrie, o noapte liniștită, respiram adânc și mă gândeam că m-am dus la spital crezând că am inima bolnavă, dar mă întorceam de acolo cu ea ok și cu încă una ce începea să bată magic sub a mea.

Ajunsă acasă i-am spus lui Ionuț că nu am putut face radiografia... un pic adormit s-a uitat la mine confuz și apoi i-am citit zâmbetul surprins pe față. Urma să mai avem un copil.

Copiilor nu le-am spus, era încă proaspăt și pentru noi, dar a doua zi dimineața, la micul dejun, Luca inventase nu știu ce joc de calcule matematice mă întreabă: ”mami, imaginează-ți dacă acum ai primi un bebeluș în burtă, câți ani ar avea? 0?” iar cu câteva zile înainte văzându-mă că îmi masam burta, deranjată din cauza unei balonări mi-au zis amândoi că poate am un bebe în burtă... Oh, cum simt copiii magia asta? Îmi amintesc la fel ne aluzionase Luca despre Iris înainte să aflăm noi că o port în burtă.

Le-am spus totuși în seara de Crăciun, când înainte de somn, după ce dimineață Moșul le lăsase sub brad câteva cadouri și după ce petrecusem oaspeții care au fost peste zi la masa de sărbătoare, ne-am așezat pe canapea sub o pătură cu ei ghemuiți lângă noi, le-am zis că mai avem o veste-cadou pentru ei, un bebeluș ce e mic mic în burta mea. Îmi amintesc bucuria de pe fețișoarele lor și întrebarea dacă știu ce este, fetiță sau băițel. Le-am spus că era încă devreme să știm, dar eram curioasă ce credeau ei că este și amândoi mi-au zis că-i o fetiță. Ceea ce s-a și adeverit după primele luni. O surioară mică pentru ei. Printre darurile de la Moș, Zmeurica primise și o păpușică-bebeluș de lână, luată de la un târg cu câteva săptămâni înainte, și înainte de aflarea veștii, dar probabil simțeam și eu ceva... pe care ea însă mai de curând a zis că o lasă pentru surioara ei mai mică. Și la fel de darnică și generoasă a fost și cu lăpticul, pe care l-a primit nevondiționat de la mine până un pic înainte să facă 4 anișori, când într-o dimineață astă iarnă mi-a spus că e mare deja și nu mai are gust de bi și vrea să lase bi-ul pentru bebe. După cei 7 ani de alăptat continuu, mai întâi pe Luca, apoi în tandem o perioadă pe amândoi, și după doar pe Iris, am putut și eu să simt că a venit momentul și cumva natural atât pentru ei, cât și pentru mine. Ne-am desprins de acest capitol într-un mod blând, așa cum mi-am dorit. Iar această pauză - căci sper să-i pot oferi și Buburuzei partea ei de lapte dulce ca mierea (cum mi-au tot spus ei că li s-a părut) - e binevenită pentru mine și corpul meu.

Mă copleșesc de atunci cu pupături pe burtă, cu întrebări despre cum apar bebelușii, cum cresc acolo în burtă, ce mănâncă, cum și dacă respiră, cum se nasc, cât mai durează până se naște și bubu cea mică, i-au făcut desene și picturi, le spun celor din jur că vor mai avea o surioară... Acum că se mișcă vor să o simtă și ei. Mă bucur că iau totul natural și normal. Născocesc apoi povești cum că atunci când Luca era acolo avea o bucătărie unde făcea clătite și a lăsat-o acolo după ce s-a născut, iar apoi a preluat-o și Iris, iar acum face și mănâncă clătite cu dulceață și Buburuza.
Începutul a fost mai greu însă, primele luni de iarnă au fost pentru mine o perioadă de hibernare la propriu. Nu ieșeam din casă cu zilele, noroc cu cei mici la școală și programul prelungit din unele zile. Mi-a fost mai rău ca niciodată, cu lipsă de energie și stare de rău, vomitat de dimineață până seara. Zăceam toată ziua pe canapea și doar așteptam să treacă timpul, să treacă aceste prime luni. Mă ajutam de gândul că am o inimioară sub inima mea și că pentru ea încerc să rămân pozitivă și optimistă că totul va fi bine. Singura energie pe care am putut să o adun a fost pentru aniversările copiilor, amândoi copii de iarnă și nu puteam să nu le oferim bucuria asta pe care o așteptau de atâta vreme, cu liste de prieteni cu care să petreacă împreună de ziua lor, scrise pe hârtie cu luni înainte..

Teama și grijile legate de sarcină însă nu m-au ocolit... Acum trei ani în aceeași căsuță s-a mai înfiripat un firicel de viață, însă care după 11 săptămâni s-a oprit și s-a mutat pe un norișor sus pe cer cum le-am povestit copiilor. I-am spus atunci Afinel. Când mai vedem un norișor mic pe cer plutind așa încet știm că e Afinel, care mai vine să ne dea un semn să nu-l uităm. Gândurile că dacă ceva nu va fi bine acum cu Buburuza au fost mai tot timpul alături de cele de speranță. Cred că e ceva normal după o astfel de pierdere, dar încet încet am prins mai multă încredere că totul va fi bine sau cel puțin să accept că unele lucruri în viață sunt așa cum sunt și că trebuie să primim și pe cele care uneori ne aduc durere.

O altă lecție de acceptare a venit apoi și de acasă, în februarie când tatăl meu s-a stins și s-a mutat și el pe un nor alb, alături de alte suflete dragi ce ne-au părăsit. A fost o lună grea, tristă emoțional cel mai mult, pe am petrecut-o acasă, lângă mama, ca să-i fim alături după această pierdere pe care ea probabil a simțit-o și o simte mult mai intens decât noi copiii. A fost o perioadă de reconectare între noi, de acceptare a etapelor vieții, că suntem atât de sensibili și atârnăm cu toții de un fir, firul acesta de viață care ni se dă odată ce ne dezvoltăm din niște celule în burta mamei și până într-un moment când, pentru unii mai târziu, pentru unii mai devreme, acest fir se rupe și ne desprindem de tot și de toate...

Sunt recunoscătoare că am reușit să-i spun tatei, acolo lângă patul de spital luându-i mâna într-a mea, cu câteva zile înainte să se stingă, că va mai aveam o nepoțică. A zâmbit și mi-a spus să fie sănătoasă. Așa sperăm și noi să fie. Buburuza asta mică e ca un curcubeu, pe care o așteptăm cu emoții, speranță și bucurie să vină sănătoasă în familia noastră. Nu mai e mult până la mijloc de august, până la sfârșitul verii, când soarele va fi călduț și mirosul de ierburi și flori de câmp va umple aerul de afară... iar în brațele noastre miros blând și pur de prunc nou-născut.

Lunile de apoi mi-au readus energia și vlaga. Chiar dacă a venit lockdown-ul peste noi, cu izolarea și statul în casă mai mult, faptul că afară apăreau primele semne de primăvară, începând cu cireșii în floare, apoi verdele crud al copacilor, m-a trezist din hibernare, stările de rău au mai pălit, am început să mai prind poftă de mâncare și de gătit. Am fost recunoscători că am putut să ne bucurăm un pic în plimbările scurte pe afară, deși și lunile petrecute împreună, fără grabă de a merge undeva, ne-au făcut bine (deși pe alocuri recunosc că au fost multe provocări și vijelii de toate culorile). Acum pe final, mă mai chinuie ceva dureri de spate și pe ici-colo altele, am momente în care energia coboară brusc și mă ia oboseala, dar încerc să le iau ca pe niște lucruri normale și trecătoare, să-mi apreciez corpul pentru magia pe care o face, să mă mai bucur de această perioadă în care o ființă mică crește sub inima mea și dansează în mișcări de fluturi și licurici.


E interesantă experiența fiecărei sarcini, începând cu primul copil, apoi dacă mai sunt, cu următorii. La început sunt temerile, grijile date de necunoscut, căci nu ai mai trecut prin asta, e prima dată când porți în pântec un prunc, e normal să fie totul mai mult în alb și negru. Și speri că totul va fi bine. Apoi, când mai apare o inimoară, odată cu ea și gândurile de cum te vei putea împărți pentru doi când tot ce știi până atunci e să iubești necondiționat ființa cea pe care ai conceput-o prima și până acum a fost mijlocul universului pentru tine. Dar la fel, speri că totul va fi bine. Acum, cu încă un pui de om în așteptare, grijile de necunoscut și cele legate de cum o să împarți iubirea la mai mulți au cam pălit, ai mai prins curaj și încredere, cei mici au mai crescut, simți că ești un grup unit și conectat, ca o echipă, în care fiecare are părticica lui de implicare. Cum mi-au zis copiii într-o zi ”tati v-a shimba scutecele, tu îi vei da lăptic, iar noi ne vom juca cu ea”. Sigur vor fi alte provocări, griji, temeri și vijelii - sunt normale și sănătoase - dar știi că apoi va apărea iar curcubeul și speri că totul va fi bine. A mai rămas un pic...

Hai spuneți-mi că nu s-au terminat căpșunile încă... Nu de alta, dar tocmai vroiam să las povestea acestei tarte și aici pe blog, și când spun poveste nu glumesc, căci are o poveste și ea, ca multe alte feluri de bunătățuri pe care le-am pus în cufărul cu rețete. Dar să nu uit, dacă s-au terminat cumva căpșunile pe tarabele piețelor, rafturile magazinelor, prin grădini sau în ghiveci, nu vă dezamăgiți, căci ele pot fi ușor înlocuite cu alte fructe în această tartă, așa cum o să vedeți într-o altă fotografie mai jos...


Mai întâi povestea... a fost odată ca niciodată... o felie de tartă. Exact, căci această poveste a început mai întâi cu o felie, pe care mi-am pus-o în farfurie la un bufet - cu feluri de mâncare care mai de care mai bune, făcute acasă de părinți - organizat de ziua ușilor deschise la grădinița copiilor acum mulți ani, când încă niciunul dintre ei (de fapt Zmeurica nici măcar nu era încă născută) nu începuse școala acolo. Îmi amintesc foarte clar cum am zis că vreau o felie din această tartă în timp ce aruncam ochii în jurul meu și mă minunam cât de magic este acest loc, un colțișor din lumea Waldorf. Mi-am luat felia și am coborât în grădină, unde părinți, dar și mulți vizitatori ce trecuseră pragul școlii în acea zi stăteau la mesele fain și simplu aranjate la umbra celor câtorva copaci și împleteau povești pe fundal de muzică cântate live de grupul de părinți artiști, în timp ce copii de toate vârstele zumzăiau de ici colo. A fost de poveste  atmosfera și așa am simțit-o în fiecare an de-atunci încolo această zi specială, de altfel ca toate serbările de-a lungul anului.

Când am gustat și din tartă, mmm... a umplut paharul acestei stări euforice pe care o trăiam. Un blat crocant de tartă, altul dulce-amărui de ciocolată, peste ele bucăți de căpșuni proaspete și frunze de mentă învăluite într-o cremă ușoară și pufoasă de frișcă. Atât de simplu și atât de bun.

Mi-a rămas gândul mult timp la acea felie de tartă... încât la ceva vreme după ce începuse Lucacinul și el școala, la o întâlnire în parc cu câteva mame am întrebat dacă pot oare să fac rost de o rețetă a unei tarte pe care o mâncasem la petrecerea din vară. Ele curioase m-au întrebat despre ce tartă era vorba. Le-am spus cu lux de amănunte și întâmplarea face - deh, cum se aliniează stele uneori - că printre acele mămici era și cea care făcuse tarta pentru bufetul școlii. Oh, cât de mult m-am mai bucurat, și ea la rându-i aflând cât de mult a fost desertul ei apreciat... a doua zi îmi aduse rețeta printată pe hârtie și așa o țin și acum, în carnetul meu de rețete.

De ce a durat atât de mult să o scriu și aici? Eh, asta-i altă poveste, să nu mai intru în detalii și scuze. Cert e că acum câțiva ani, vreo trei parcă, în vizită la o prietenă am făcut tarta, am zis gata, musai fac și câteva fotografii, apoi le-am pus și într-o ciornă aici pe blog doar că tarta mea așteaptă încă de atunci să fie publicată. Acum mă uit ce mici erau mânuțele lui Luca, tot timpul dornic să se implice și el în ale bucătăritului. De Iris nici nu mai zic, era ascunsă sigur în wrap la piept, de micuță ce era. Și iar mai trece un an, luna iunie, luna căpșunilor și iar nu apuc și apoi mă gândesc pfiu, am ratat și anul acesta să public tarta la vremea ei căci nu pot să o public în noiembrie, când e sezonul aromelor de iarnă, de mere coapte și scorțișoară, nu-i așa? Asta-i sigur o tartă mai mult de vară, dar poate fi adaptată, căpșunile pot fi ușor înlocuite cu alte fructe proaspete și răcoroase. Ca-n imaginea de mai jos de exemplu:


Ingrediente:

* aluatul de tartă:

• 250 gr făină
• 150 gr unt rece
• 1 ou
• 30 gr pudră de migdale
• 50 gr zahăr brun
• 1/2 lg sare

* crema:

• 1 păstaie de vanilie
• 200 gr smântână dulce
• 200 gr smântână
• 1 Lg zahăt
• coaja rasă de la o lămâie

* 250 gr ciocolată (neagră sau albă)
* 250 gr căpșuni sau alte fructe
* frunze de mentă, flori comestibile potrivite pentru deserturi

Note: Lg - lingură, lg - linguriță, c - cană/cup


Într-un robot de bucătărie sau un bol mai mare, se amestecă rapid toate ingredientele pentru aluat, începând cu cele uscate și apoi adăugând untul și oul până se obține un aluat nisipos. Dacă devine prea moale, se pune un pic în frigider. Se întinte apoi într-o foaie sau dacă și-a păstrat consistența sfărâmicioasă (ceea e și mai bine) se toarnă într-o formă de tartă (unsă cu un pic de unt) și se tapetează uniform pe întreaga suprafață și margini. Se înțeapă din loc în loc cu o furculiță

Între timp cuptorul se preîncălzește la 190°C.

Se coace apoi, cu o greutate deasupra, cam 15 minute și apoi se lasă să se răcească complet.


Cât timp se răcește tarta, se pregătesc crema, ciocolata și fructele.

Se rade păstaie de vanilie, într-un bol mai încăpător se freacă pasta de vanilie cu zahărul (o lingură) și un pic de smântână dulce până se omogenizează bine semințele de vanilie. Lămâia spălată bine și uscată se rade de coajă, e important să nu ajungă suc sau apă în compoziție. Se încorporează și ea împreună cu smântâna dulce și smântâna normală. Cu un tel electric se mixează bine apoi întreaga cremă până se întărește suficient încât să nu se taie... eu am pățit-o, așa că e bine de ținut un ochi pe ea. Se pune la frigider/congelator până se pregătesc restul pașilor.


Între timp într-un vas se topește ciocolata la bain-marie până capătă consistență lichidă și uniformă. Se toarnă apoi peste crusta de tartă răcită și se întinde în mod uniform cu o spatulă și se lasă încă un pic la răcit ca să se întărească.


Căpșunile sau alte fructe se spală, se curăță de coajă dacă e nevoie și se taie bucăți mici. La fel și frunzele de mentă sau florile comestibile. Ah, să vă spun că la noi în grădina din balcon crește o mentă cu gust de căpșuni, am găsit odată un pui la un târg de plante... ce bine se potrivește la această tartă!


Apoi când sunt gata toate, se toarnă crema peste crusta de aluat învelită în ciocolată, se azvârl apoi bucățile de fructe și frunzele de mentă. Dacă credeți că mai e nevoie și de un pic de zahăr presurat deasupra, puneți și pe acesta, deși combinația e bine echilibrată, vă spun eu. Și gata, tăiați o felie și savurați din gustul verii în farfurie. În solitudine sau împreună cu câțiva prieteni din bulă, cum se poartă în această perioadă.


V-am convins, nu-i așa? Hai sigur acum o să mai faceți tot posibilul să găsiți niște căpșuni undeva, căci urmează încă o rețetă cu ele, un pic asemănătoare, dar și mai simplă și oh, la fel de bună în felul ei.